|
Getting your Trinity Audio player ready...
|
Principiul costului istoric reprezintă un concept fundamental în contabilitate, conform căruia activele sunt înregistrate în evidențele contabile la valoarea lor de achiziție sau de producție, fără a reflecta fluctuațiile ulterioare ale valorii de piață – cu excepția cazurilor prevăzute expres de reglementări contabile sau standarde internaționale.
Contabilitatea financiară modernă se bazează pe un set de principii care asigură uniformitate, comparabilitate și transparență în raportarea financiară. Unul dintre aceste principii fundamentale este principiul costului istoric. Acest principiu oferă un cadru stabil și obiectiv pentru evaluarea activelor și pasivelor, în special în medii economice mai puțin volatile. Totodată, el stă la baza contabilității financiare tradiționale, chiar dacă în prezent se observă o tendință tot mai pronunțată către utilizarea valorii juste în unele domenii, cum ar fi instrumentele financiare sau proprietățile investiționale.
Conform OMFP 1802/2014 și standardelor IFRS (de exemplu, IAS 16 – Imobilizări corporale), costul istoric este definit ca fiind valoarea plătită pentru achiziționarea unui activ sau costul suportat pentru a-l produce, incluzând toate cheltuielile necesare pentru aducerea activului în condiția și locația necesare utilizării sale.
Elemente incluse în costul istoric pot fi:
Elemente excluse:
Atunci când vorbim de principiul costului istoric, printre avantaje putem enumera:
Iar la limitări amintim:
1. Achiziția unui utilaj industrial
Situație: O firmă producătoare de componente auto achiziționează un utilaj CNC cu următoarele cheltuieli:
Evaluare conform principiului costului istoric: Se înregistrează în contabilitate la 85.500 lei (excluzând cheltuielile administrative).
„Este important să separăm costurile direct atribuibile activului de cele indirecte. Mulți contribuabili includ cheltuieli generale, dar în cazul unui control fiscal, aceste sume pot fi considerate nejustificate și ajustate.”
2. Proprietate imobiliară achiziționată cu scop de utilizare
Situație: În 2012, o companie achiziționează o clădire pentru 1.000.000 lei. Până în 2025, valoarea de piață a clădirii ajunge la 2.000.000 lei.
Conform principiului costului istoric, clădirea rămâne înregistrată la 1.000.000 lei, ajustată cu amortizarea acumulată, indiferent de creșterea valorii de piață.
Alternativă: Dacă entitatea optează pentru modelul reevaluării conform IAS 16, clădirea poate fi reflectată în situațiile financiare la valoarea reevaluată, dar cu obligativitatea aplicării consecvente și a recunoașterii surplusului în alte elemente ale rezultatului global (rezerve din reevaluare).
Achiziția de echipamente în valută
Situație: O firmă cumpără echipamente din Italia pentru 50.000 EUR. Cursul BNR la data facturii este 4,95 lei/EUR, iar la data plății 5,05 lei/EUR.
Aplicare: Costul istoric este de 247.500 lei (50.000 × 4,95). Diferențele de curs valutar nu afectează valoarea activului, ci se recunosc în contul de cheltuieli sau venituri financiare, conform reglementărilor.
Industria producătoare: În fabricarea activelor proprii (de ex. imobilizări corporale), costul istoric include consumurile directe, manopera directă, amortizarea echipamentelor utilizate, dar exclude pierderile anormale.
Sectorul IT: La achiziționarea de software, costul istoric poate include taxele de licențiere și implementare inițială, dar nu și trainingul sau întreținerea ulterioară.
Agricultură: În contabilitatea activelor biologice, principiul costului istoric este rar utilizat; IAS 41 impune evaluarea la valoarea justă, reflectând specificitatea sectorului.
Lipsa de relevanță în medii inflaționiste: În economii cu inflație ridicată, costul istoric poate distorsiona semnificativ imaginea fidelă, deoarece activele pot fi subevaluate, iar rezultatul financiar poate fi supraevaluat.
Neconcordanțe între reglementări: De exemplu, în România, entitățile pot aplica OMFP 1802 (cost istoric) sau OMFP 2844 (IFRS, care permite reevaluarea). Diferențele de abordare necesită politici contabile clare și consecvente.
Verificarea documentelor justificative: Toate elementele incluse în costul istoric trebuie susținute cu documente clare – facturi, contracte, bonuri de transport etc.
Alegerea metodei contabile corecte: Dacă o entitate are active cu fluctuații mari de valoare (terenuri, clădiri), reevaluarea poate fi o opțiune mai fidelă.
Testarea anuală a deprecierii: Conform IAS 36, entitățile trebuie să analizeze dacă există indicii de depreciere și, dacă da, să estimeze valoarea recuperabilă și să recunoască ajustările necesare.
Politici contabile documentate: Alegerea metodei (cost istoric vs reevaluare) trebuie să fie bine documentată în politicile contabile și aplicată uniform.
Deși este un principiu tradițional, costul istoric continuă să fie utilizat pe scară largă în contabilitate pentru că asigură obiectivitate, simplitate și verificabilitate. Totuși, profesioniștii contabili trebuie să fie conștienți de limitările sale, în special în ceea ce privește relevanța informației financiare.
Într-un mediu economic dinamic, în care investitorii cer informații cât mai aproape de realitatea pieței, aplicarea rigidă a principiului costului istoric trebuie echilibrată cu utilizarea rațională a valorii juste și a testelor de depreciere.
